Pe 11 septembrie 2001, de la etajul 14 al unuia dintre Turnurile World Trade Center, realitatea arată halucinant. Unul dintre românii martori ai atacurilor teroriste a povestit prin ce a trecut în acea zi.
Nicu Benesch: „Am văzut cele mai dure, cele mai profunde imagini, care mi-au rămas în amintiri. Am văzut pe jos bucăți de carne, ca la măcelărie era.
Din România am plecat în ’86, iar în State prin anii ’90. Dintotdeauna am locuit în New Jersey, statul vis-à-vis de New York. Tocmai mă întorsesem din vacanță, fusesem o săptămână în România și o săptămână în Austria. Cu compania mea, Dun & Bradstreet, ne mutasem de două luni în World Trade Center. Lucram la ei din martie, ca șef al departamentului IT. Pe 11 septembrie, din cauza diferenței de fus orar, n-am putut dormi foarte bine, așa că m-am trezit mult mai devreme, m-am suit în mașină și m-am dus la serviciu. Am parcat mașina și am urcat la etajul 14. Ăsta a fost norocul nostru! Tocmai mă duceam să-mi fac o cafea, era 9 dimineața. Am simțit două șocuri, unul după altul, la o distanță de 2-3 secunde. A fost ca un cutremur. Eu am supraviețuit cu mare nocorc cutremurului din ‘77, eram la restaurantul Dunărea din București, care s-a prăbușit.
„O secretară s-a ascuns în dulapul de haine, nu vrea să vină cu noi, cu greu am convins-o… ”
De atunci și până acum am stat și m-am gândit de ce au fost două șocuri. Inițial m-am gândit că primul a fost când avionul a lovit cu botul și pe urmă când a intrat complet cu motoarele, cu aripile. Dar nu se justifică pentru că la viteza avionului, impactul ar fi fost instantaneu. Nu pot să zic că nu mă gândesc la teoria dacă nu cumva a fost pus explozibil în clădire și detonarea nu a fost bine sincronizată, sau ceva de genul acesta…
M-am întors imediat la biroul meu care avea ferestrele spre strada Hudson. M-am uitat în jos și am văzut mașinile blocate, oprite de-a curmezișul străzii. După care m-a uitat pe partea unde a fost lovit și am văzut bucăți cum cad din clădire. I-am luat pe toți colegii și i-am dus jos, pe scări, spre ieșire. O secretară s-a ascuns în dulapul de haine, nu vrea să vină cu noi, cu greu am convins-o… Și am coborât foarte calm, liniștiți. Pe măsură ce coboram, mirosul de arsură, fumul, se intensifica. Mulți au crezut atunci, având experiența atentatului din 1993 de la subsol, că s-a întâmplat același lucru și au urcat, au schimbat direcția. Le-am spus „nu urcați, coborâți!“ Nu i-am mai văzut niciodată pe oamenii ăia.
Eu sunt de meserie inginer instalator, asta am făcut în România, și știam că centralele de ventilație ale Turnurilor sunt la nivelul de jos și că tot aerul este aspirat în centrală și refulat apoi de acolo. Deci pentru mine era clar de ce fumul se întețea pe măsură ce coboram. Centrala de ventilație și probabil câteva conducte erau sparte.
„M-am întors la grup și atunci am auzit femeile cum țipau, am ridicat și eu ochii și am văzut cum intră și al doilea avion.”
Am ieșit primul și încet, încet, în grupuri de către 3-4, i-am scos pe colegi în funcție de cum cădeau obiectele de sus. I-am scos pe toți și apoi am traversat peste autostradă și ne-am dus pe malul râului Hudson, într-o zonă care se numește World Financial Center și de acolo ne uitam. Atunci m-am gândit că a fost un mic avion și pilotul a avut un atac de cord, n-a mai controlat avionul… M-am dus să iau o cameră de filmat de unică folosință, dar magazinul era deja închis. M-am întors la grup și atunci am auzit femeile cum țipau, am ridicat și eu ochii și am văzut cum intră și al doilea avion. În momentul ăla am zis că ori sunt rușii ori e atentat terorist și m-am gândit la alte clădiri de importanță din sudul NY, cum ar fi Nasdaq-ul, Wall- Street-ul… Le-am spus tuturor să se ducă înspre Nord, pentru că mă gândeam că Sudul ar putea fi o țintă.
Eu m-am întors la Turnuri pentru că vream să-mi iau mașina: aveam nevoie de ceva ca să să ies din zona aia. Atunci am văzut cele mai dure, cele mai profunde imagini care mi-au rămas în amintiri. Am văzut pe jos bucăți de carne, ca la măcelărie era. Și de asemema o roată de la avion înfiptă într-o fereastră. Era ca într-un film de Hitchcock. Pe urmă m-am apropiat mai mult și am văzut o piesă de avion pe care am luat-o de jos. Nu știu de ce am avut reacția asta: am mirosit-o. Mirosea a vaselină și era vopsită în culoarea acea maro, crem a avioanelor rusești. Tocmai de asta mă tot gândeam că o fi fost un avion rusesc. Și a venit un domn care mi-a spus să pun o jos – că e probă. Era cineva de la CIA. I-am zis că dacă o va folosi ca probă să mă lase măcar să șterg amprentele. Am luat o bucată de hârtie, am șters-o, am pus-o jos și m-am îndreptat spre clădiri .
„Imaginea cea mai puternică atunci a fost când m-am uitat spre turnuri și am văzut oameni cum se aruncau de la geam.”
Și acum când mă gândesc mi se face pielea… Mă gândeam că și ei știau unde merg, care e deznodământul, dar au preferat un alt mod. Era clar că n-au cum să supraviețuiască… M-am îndreptat spre parking, unde valetul mi-a zis să-i plătesc tichetul. Și mi-a dat tichetul pe care îl am am și acum, cu ora: 9 și 18 minute. Mi-a adus mașina și ieșind, totul era blocat de mașini de poliție puse de-a curmezișul. Atunci m-am suit pe trotuar și am continuat încet, încet să înaintez și am ajuns foarte aproape de turnuri, pe Broadway Street. Am înaintat încă un pic, într-un trafic foarte greu , am încercat să sun de pe mobil și n-am reușit, apoi mașina s-a umplut de praf, era total acoperită. Primul turn se prăbușise. M-am dus în Nord, în New Jersey, la sediul central al companiei, crezând că acolo se vor forma echipe. Am zis să fiu acolo ca să ajut, dar am găsit televizoarele deschise și cam atât, nu mai era picior de om. M-am întors acasă. O zi am stat și m-a uitat la televizor, am reușit să iau legătura cu prietenii din România să le spun că sunt întreg. În ziua următoare m-am dus înapoi, mi-am zis că nu pot să stau cu mâinile în sân; m-am oferit voluntar alături de pompieri și de toți ceilalți.
„N-am pierdut pe nimeni, niciun coleg. După aceea m-au felicitat, mi-au dat o stea că am scos pe toată lumea și că noi, Dun & Bradstreet, n-am pierdut pe nimeni.”
New -yorkezii au fost foarte uniți și puși pe salvare. N-am simțit nimic de răzbunare, prima reacție era de voluntarizare. Erau cozi imense la centrele de voluntariat și nu mai primeau, pentru că erau deja prea mulți. Asta a fost ceea ce am simțit, că toate lumea vrea să ajute. Foarte mulți băgători de seamă, probabil că și eu eram în plus, acolo.
N-am pierdut pe nimeni, niciun coleg. După aceea m-au felicitat, mi-au dat o stea că am scos pe toată lumea și că noi, Dun & Bradstreet, n-am pierdut pe nimeni.
Se vorbește acum la NY despre atentate, se pregătesc să comemoreze. Noi, supraviețuitorii, n-am fost invitați. Oamenii sunt puțini necăjiți din cauza asta, că au fost invitați numai familiile celor care nu mai sunt. Atentatele n-au avut prea mare impact asupra mea. Am continuat să lucrez la sediul central al companiei. După 4-5 zile, compania ne-a adunat pe toți și ne-a făcut o conferință condusă de un psiholog. Ne-am reîntâlnit toți colegii, ne-am îmbrățișat și stăteam și mă uitam la unul dintre colegii mei mai apropiați și îl întrebam: „Măi, tu ai ceva?“ Pentru mine n-a fost nicio traumă, dar e adevărat că eu am mai avut experiență cu câteva momente dificile: cutremurul și am mai supraviețuit unui atentat în Algeria.
Sursa: unica.ro
